Considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg, drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba
română, pe care el însuşi o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu (n.
31 martie 1933,
Ploieşti,
judeţul Prahova — d.
13 decembrie 1983 ) aparţine temporal, structural şi formal, poeziei
moderniste sau neo-modernismului românesc din anii
1960-
1970. Ca orice mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici. (
http://www.wikipedia.org/)
Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.
Pereţii odaii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.
O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.
Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?...
Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.
Vitraliu
Umbra ta, lovindu-se de ziduri,
iar se sparge-n cioburi colorate.
Oh, de-aceea m-ai zarit în strada
adunînd pierdutele-i patrate.
Si s-o fac la loc, în ceasul noptii,
peste geamuri ti le-asez cu grija,
verzi, albastre,galbene si rosii,
încoifate-n crestet cu o sprija.
Cînd te vei trezi, lipiti de geamuri,
arlechini din sticle colorate
vor lasa prin ei sa-ti cada-n brate
soarele, mereu la jumatate.
Cantec trist
mi-e dor
sa pot sa nu-mi mai fie
dor de tine
tristetea, ea
nu este gind
ea lucru este.
maninc-o daca ai cu cine
durerea vietii e un lucru ,
nu contemplarea ei
mi-e dor sa pot
sa nu-mi mai fie dor
de tine.