Considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg, drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu (n. 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — d. 13 decembrie 1983 ) aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Ca orice mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici. (http://www.wikipedia.org/)
Nichita Stănescu
Ploaie în luna lui Marte
Ploaie în luna lui Marte
Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.
Pereţii odaii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.
O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.
Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?...
Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.
Vitraliu
Umbra ta, lovindu-se de ziduri,
iar se sparge-n cioburi colorate.
Oh, de-aceea m-ai zarit în strada
adunînd pierdutele-i patrate.
Si s-o fac la loc, în ceasul noptii,
peste geamuri ti le-asez cu grija,
verzi, albastre,galbene si rosii,
încoifate-n crestet cu o sprija.
Cînd te vei trezi, lipiti de geamuri,
arlechini din sticle colorate
vor lasa prin ei sa-ti cada-n brate
soarele, mereu la jumatate.
Cantec trist
mi-e dor
sa pot sa nu-mi mai fie
dor de tine
tristetea, ea
nu este gind
ea lucru este.
maninc-o daca ai cu cine
durerea vietii e un lucru ,
nu contemplarea ei
mi-e dor sa pot
sa nu-mi mai fie dor
de tine.
